Am luat trenul spre București, de unde am zburat cu Wizz Air spre Dubai. Afară din aeroport, căldura ne-a lovit ca din cuptor, chiar dacă se însera. Pe drumul dintre aeroportul pe care am aterizat și aeroportul internațional, de unde trebuia să ne îmbarcăm spre Jakarta, a doua zi dimineață, aproape că ne-am topit. Nu plănuiam să dormim la hotel, dar aveam nevoie măcar de un duș li câteva ore de somn. Ioana a cătuat o cazare decentă la una din agențiile din aeroport și pentru aproximativ 70Euro am rezervat o cameră cu mic dejun și transport inclus de la și spre aeroport. Acesta e începutul unei călătorii de cel puțin un an, în Indonezia.
Anual, statul Indonezian, prin intermediul unor ministere și instituții, oferă mai multe burse de studii de limbă și cultură indoneziană, tinerilor din aproape toate țările lumii. Selecția se face la nivelul ambasadelor Indoneziei, iar programul se numește Darmasiswa. Criteriile de selecție sunt simple: trebuie să ai între 18 și 35 ani și să fi absolvit cel puțin liceul. Poți opta pentru o bursă de 1 an sau 6 luni, la una din cateva zeci de universități din Indonezia, la sfărțitul căreia, opțional, poți susține un examen de limbă indoneziană pentru obținerea unui certificat de abilități lingvistice. După ce ajungi în Indonezia, viza turistică de 60 de zile se transformă în „kitas” (permis de ședere) pentru 6 luni sau 1 an, în funcție de tipul de bursă pe care l-ai ales. Transportul din Jakarta spre universitatea gazdă este asigurat și primești lunar echivalentul a aproape 200$, bani care în mod normal, ar trebui să acopere cheltuielile cu cazarea și mâncarea. Transportul spre Jakarta, nu este asigurat. Dacă nu îți place, te poți retrage în orice moment, fără să fie nevoie să restitui banii primiți.
Pare de necrezut, dar cu puțin efort, e ca și cum ai călători un an în Indonezia, aproape gratis. Noi am aflat de bursă, la începutul anului trecut, la scurt timp după încheierea înscrierilor și până la urmă am decis să mergem în Indonezia pe cont propriu. Am stat aproape 6 luni, după care ne-am întors în țară și am prins înscrierile pentru anul în curs. Suntem din nou pe drumuri!
Din ceea ce am apucat să vedem din autocar și din trenul suspendat care străbate orașul, Dubai e foarte high-tech. Mijloace de transport în comun rapide, zgârie nori și clădiri impozante, stații de autobus închise, cu aer condiționat, cascade artificiale în intersecții, multe mașini noi, multe mașini scumpe, hoteluri cu multe stele ș.a.m.d. Mașina care ne-a dus la hotel era un 4×4, așa că am putut să vedem și noi străzile din Dubai de pe scaune cu câțiva centimetri mai înalte decât dintr-o mașină normală. Pe străzi, mâncarea nu e scumpă și poți alege varietăți culinare din orice țară. Noi am mâncat mâncare arăbească (ceva falafel, humus, saltă cu sosuri și Sprite cu sirop de mentă). A doua zi dimineață, când am tras perdelele, am reușit să vedem în depărtare, printre câteva blocuri sau hoteluri vecine, clădirea Burj Khalifa, încă cea mai înaltă din lume. 2 ore mai târziu, înainte să părăsim camera, abia dacă îi mai ghiceam silueta, din cauza prafului care se ridică, probabil de la traficul zilnic.
Zborul Dubai-Jakarta a avut o escală scurtă în Doha, dar aici nu a mai fost nevoie să ieșim din aeroport. Ne-am mai întalnit cu câțiva studenți Darmasiswa, din România și Polonia. Am profitat de faptul ca avionul din Doha spre Jakarta a fost aproape gol și am reușit să dormim puțin. Nu știam ce ne asteaptă în Jakarta și am învățat că pe cursele lungi, cel mai bine e să încerci să te odihnești.
La 2 dimineața, în Jakarta, primul lucru pe care l-am făcut după ce ne-am luat bagajele a fost să ne cântărim, pe un cântar vechi din aeroport, ca să știm cu ce greutate am intrat în Indonezia. Am fost întâmpinați de câțiva voluntari din partea programului Darmasiswa, care ne-au condus bucuroși spre un hol lăturalnic al aeroportului, unde am stat 7 ore până la sosirea autocarului ce urma să ne ducă la hotel. Nu era nimic nou în așteptarea lungă, doar că ne sărise somnul. Înainte să ne cazăm, am mai completat câteva hărtii, dar fiindcă ne adunaserăm deja vreo 200 de studenți, coada avansa din ce în ce mai greu. Rupți de oboseală, am reușit să facem un duș și să ne întindem vreo 2 ore, înainte să coborâm la cină (un bufet suedez cu bătaie pe produsele de panificație).
Cu privire la ritmul lent în care se întâmlă orice activitate care implică indonezieni, am apucat să stau de mai multe ori, să mă gândesc că aș fi fost la fel de șocat ca și alți colegi de-ai noștri, dacă eram la prima vizită în Indonezia. Astfel, a doua oară, cu greu ne mai impresionează negativ. Am avut mai mult timp să râdem, să socializăm cu ei și cu colegii de program. Unii spuneau că nu toate camerele s-ar încadra la 5 stele, dar pentru Ioana și pentru mine, acestea au fost cele mai bune condiții în care am dormit vreodată, în Indonezia. Seara, o parte dintre noi, am ieșit la o plimbare pe străzile din jurul Jakartei. Fiind în centru, aproape de Monas, nici măcar traficul pe străzi nu părea așa de aglomerat ca în suburbii, unde am stat anul trecut. Am apucat să facem o baie în piscina hotelului, înaninte de închidere.
Deși ni s-a spus să ne trezim la 5:30 dimineața, cei mai mulți dintre noi, am coborât mai târziu, la începerea programului efectiv. Indonezienii au o vorbă: Jam karet (în traducere liberă, timp de cauciuc, care se referă la faptul că timpul e elastic, realtiv, iar orele exacte sunt imposibil de respecat). Poate fi o scuză, o realitate sau un mod de viață, cert este că trebuie să accepți această stare de fapt, să fii pregătit și să nu te aștepți să meargă totul ca pe roate. Au urmat o serie de discursuri pe teme organizatorice. Lumea ieșea din sală pe măsura succeiunii vorbitorilor. E normal, pentru că discursul fiecărui invitat conținea jumătate din discursul predecesorului său. Așa sunt indonezienii, le place să vorbească mult despre nimic și să oficializeze excesiv orice eveniment. Singura prezentare interesantă a fost a unei doamne, referitor la diferențele interculturale. Festivitatea de deschidere efectivă a programului Darmasiswa a constat în așezarea pe scaun a câtorva oficialități de la ceva minister al educației, urmată de două dansuri tradiționale, cântece la angklung și o vocalistă care a cântat niște cover-uri intenaționale. E interesant că în timp ce scriu, îmi dau seama cât de superficială, dar plină de fast a fost festivitatea – cam ca la noi, pe vremea lui Ceaușescu.
Suntem vreo 15 colegi români, care vom fi împrăștiați în Sumatra, Jawa și Bali și ne-am bucurat să mai schimbăm două vorbe în românește înainte de plecare. Duminică dimineață, ne-am întâlnit la 8 în holul hotelului, așa cum era stabilit. Am plecat spre aeroport la 9:30. Am cunoscut o domnă care urma să ne fie profesoară, Ibu Sulastri, dar coordonatorul însoțitorul de drum, a fost un tip de la universitatea Padang-Panjang, oraș la vreo 50km de Padang. A încercat să facă o ciupeală de pe noi (vreo 15 persoane), spunând că trebuie să plătim surplusul de bagaj de cală, adică ce depășește 15kg. M-am gândit că e ceva ieșit din comun, din moment ce până atunci, programul Darmasiswa ne asigurase cazare la hotel de 5 stele și nu s-a pus până atunci problema vreunor cheltuieli suplimentare. Unii au plătit. Eu i-am spus că nu mai am bani și că îi trimit prin profesoara de la universitatea noastră, după ce ajungem. Am crescut în Romania și sunt unele chestii pe care le-am fumat cu toții mai demult. De când am ajuns în Padang, nimeni nu ne-a mai cerut diferența aceea de bani.
Să trăim sănătoși și salutări din Sumatra!
